Cum se stabilește sexul unui dinozaur? „Femela speciei este mai letală decât masculul”, scria Rudyard Kipling la începutul secolului XX. La un moment dat, chiar s-a propus ideea că femelele de T. rex ar fi fost mai mari și mai înfricoșătoare decât masculii. Totuși, cercetările mai recente contrazic această teorie și, de fapt, în prezent este aproape imposibil să identificăm sexul majorității dinozaurilor.
Cum ne dăm seama care este sexul unui dinozaur? Nici măcar unele indicii aparent evidente, cum ar fi scheletele de dinozaur descoperite deasupra unor cuiburi de ouă fosilizate, nu sunt dovezi concludente. La urma urmei, la unele păsări moderne precum emu sau cazuarul, considerate „dinozauri vii”, masculii sunt cei care se ocupă de ouă. Se crede acum că și uriașul Spinosaurus ar fi avut un comportament similar.
Un semn mai sigur poate fi prezența așa-numitului „os medular”, dar nici acesta nu este mereu concludent. Așa cum se întâmplă și la păsările femele, dinozaurii femele dezvoltau temporar acest os ca rezervă de calciu pentru formarea cojilor de ou, os care dispărea după depunerea ouălor.
„Dacă un animal prezintă acest tip de os, cel mai probabil e în perioada de ouat sau pe cale să depună ouă, deci putem spune cu destulă încredere că e vorba de o femelă”, explică paleontologul dr. David Hone, de la Queen Mary University din Londra (Anglia).
„Problema e că absența acestui os nu înseamnă automat că ai de-a face cu un mascul. Poate fi o femelă prea tânără, prea bătrână, bolnavă sau care a depus deja ouăle acum câteva săptămâni și acum doar le clocește. Deci e minunat când îl găsești, dar lipsa lui nu prea spune mare lucru”, spune cercetătorul pentru IFLScience.
Acum câțiva ani, cercetătorii au descoperit pentru prima dată o cloacă fosilizată de dinozaur, analizând un exemplar de Psittacosaurus din China. Așa cum se întâmplă la unele păsări, reptile și amfibieni, cloaca era un orificiu multifuncțional, folosit atât pentru eliminare, cât și pentru împerechere, în funcție de nevoi.
Totuși, după cum subliniază Hone, „chiar dacă ai organele genitale externe ale unui Psittacosaurus, tot nu poți spune cu certitudine dacă e mascul sau femelă, pentru că nu poți vedea anatomia internă”, care e mai puțin probabil să se fi conservat, fiind formată din țesuturi moi. Din păcate, tocmai aceste „măruntaie interne” sunt esențiale pentru a identifica sexul unui dinozaur, mai ales că atât masculii, cât și femelele aveau cloacă, iar organele genitale propriu-zise erau situate în interior.
Cum nu avem acces la „echipamentul anatomic” al dinozaurilor, cea mai bună șansă de a face diferența dintre sexe este să căutăm dovezi de dimorfism sexual, adică diferențe fizice vizibile dintre masculi și femele. De exemplu, la multe animale, inclusiv la oameni, masculii sunt în general mai mari decât femelele, iar acest lucru s-ar putea să fi fost valabil și în cazul unor specii de dinozauri.
Însă găsirea acestor dovezi este extrem de dificilă. Pentru a demonstra complexitatea problemei, Hone și colegii săi au analizat dimorfismul sexual la gavial, o specie de crocodilian considerată un posibil analog modern al dinozaurilor. Masculii au o umflătură cărnoasă numită „ghara” la vârful botului, absentă la femele, deci diferențierea vizuală este ușoară.
Totuși, când au încercat să distingă scheletele masculilor de cele ale femelelor doar pe baza oaselor, cercetătorii au constatat că diferențele nu erau clare, cu toate că, în general, masculii sunt mai mari. În lipsa țesuturilor moi, identificarea sexului pe baza oaselor devine aproape imposibilă, mai ales ținând cont de faptul că, în cazul dinozaurilor, avem mult mai puține exemplare decât la specii actuale precum gavialul.
„Majoritatea dinozaurilor, și prin asta mă refer la 70-80%, sunt cunoscuți doar dintr-un singur schelet sau exemplar, adesea incomplet. Dacă ai un singur exemplar, cum poți spune ce diferențe ar fi între mascul și femelă?”, spune Hone.
Mai mult decât atât, Hone explică faptul că dinozaurii aveau o creștere foarte lentă. „Ajungeau la dimensiunea maximă destul de târziu în viață. Așa că, dacă analizezi un grup de fosile, doar câteva vor fi de adulți complet dezvoltați”, ceea ce face ca dimensiunea corpului să nu fie un criteriu de încredere pentru diferențierea sexelor.
Cu alte cuvinte, un mascul adult poate fi mai mare decât o femelă adultă, dar o femelă în vârstă poate fi mai mare decât un mascul tânăr.
Prin urmare, dimensiunea nu ajută prea mult, cel puțin nu până când nu vom avea un eșantion mult mai mare. Totuși, la fel cum masculii de gavial au acea excrescență distinctivă, este posibil ca și unii dinozauri să fi avut trăsături unice, pentru a atrage femelele sau pentru a se lupta cu rivalii.
Dar, spune Hone, „nu avem nicio specie de dinozaur care să prezinte cu adevărat dovezi convingătoare de ornamente sau arme sexuale, cum ar fi capete blindate, creste, plăci sau țepi”.
Cu o posibilă excepție: Khaan mckennai, un dinozaur mic care semăna vag cu un struț ciudat. Acum aproximativ un deceniu, cercetătorii au descoperit doi astfel de oviraptori fosilizați împreună, aproape identici, cu o singură diferență subtilă la oasele cozii. Unul părea adaptat să-și ridice și coboare coada într-un fel de dans, probabil pentru a-și etala penele colorate, ca un păun.
Comentând această descoperire rară, Hone spune: „Încerc să fiu cât mai prudent, nu vreau să trag concluzii pripite, dar acest caz chiar pare o dovadă convingătoare de dimorfism sexual.”
Până acum, nu au mai fost descoperite alte perechi de Khaan în această ipostază și nici caracteristici similare la alte specii de dinozauri. Dar acest mic „struț cu coada fluturândă” demonstrează că dimorfismul sexual ar fi putut exista la dinozauri și poate că, în timp, vom descoperi și alte indicii care să confirme acest lucru.
O nouă analiză a Manuscriselor de la Marea Moartă ar putea rescrie istoria evreilor
Arheologii au aflat cum era folosită o găleată bizantină rară în Anglia secolului al VI-lea
Cele mai vechi unelte cunoscute din oase de balenă, descoperite în colecțiile muzeelor europene